DE CE MERGI LA BISERICA?

În încercarea de „a desluşi” prin „ceaţa” motivaţiilor care stau la baza argumentelor în virtutea cărora oamenii nu mai merg la biserică, am constatat că de multe ori vinovăţia este aruncată asupra păstorilor. Fără a nega faptul că, aşa cum spuneam, Dumnezeu împarte şi harul propovăduirii Cuvântului după voia Sa, şi constatând că principiul „mulţi chemaţi, puţini aleşi” s-a cam răsturnat în forma „puţini sunt aleşi, dar mulţi au impresia că sunt chemaţi” şi că astfel există prin biserici oameni care au ales să fie păstori ca pe o meserie oarecare, refuz să cred în continuare că acesta este un motiv suficient de întemeiat pentru refuzul frecventării bisericii.

În primul rând, cred că ar fi necesară o recapitulare a rostului frecventării bisericii (mă voi rezuma la cele mai importante):

• Pentru a ne închina şi a-I mulţumi lui Dumnezeu (vezi Evrei 12:28)
• Pentru că suntem mădulare ale unui singur Trup, aparţinând astfel unei comunităţi (vezi 1 Corinteni 12, Efeseni 4)
• Pentru că astfel ne zidim sufleteşte prin Cuvânt, parte importantă a procesului desăvârşirii noastre (Evrei 10:25, Fapte 2:42)
• Pentru a ne arăta reciproc dragostea unii faţă de alţii (vezi 1 Ioan 4)
• Pentru încurajare şi susţinere reciprocă (Evrei 3:13)
• Pentru a veghea unii asupra altora (Evrei 10:24)
• Pentru a arăta unitate în rugăciune (Fapte 12:5)
• Pentru a fi o mărturie în lume (Filipeni 2:15-16)

Dacă privim cu atenţie la aceste lucruri enumerate, una dintre observaţiile pe care le  putem face fiecare este că niciunul nu este independent faţă de celălalt. Închinarea presupune implicit recunoaşterea apartenenţei la un singur Trup, apartenenţa reclamă un proces continuu de desăvârşire, desăvârşirea are loc prin Cuvânt şi părtăşie, desăvârşirea include dragostea, actul încurajării şi al susţinerii reciproce, dragostea, susţinerea şi încurajarea sunt arătate (şi) prin unitatea în rugăciune, iar toate la un loc constituie o mărturie în lume.

Pentru că există un foarte mare accent pus pe propovăduirea Cuvântului atunci când motivăm frecventarea sau nefrecventarea unei biserici, am să încerc să subliniez în acest articol câteva lucruri.

În primul rând aş remarca faptul că este vorba despre propovăduirea Cuvântului şi nu despre calitatea oratorică a vorbitorului. Nu vreau să spun că nu există vorbitori (căci propovăduitori e greu să le spun!) care vorbesc „pe lângă” Cuvânt. Din păcate, aşa cum scriam mai sus, „puţini aleşi…” Dar îmi este greu să înţeleg cum nu putem să „extragem”, fie şi dintr-o vorbire neîndemânatică, ceea ce este Cuvânt şi, implicit, hrană! Trebuie să admitem faptul că, aşa cum scriam într-unul dintre articolele precedente, „standardul” aşteptărilor noastre este de fapt cel care contează şi, inevitabil, concluzia este o răsturnare a raporturilor: nu Cuvântul, ci eu contez, gusturile, aşteptările mele.

Pe de altă parte, din cauza aceluiaşi mod de raportare, ajungem să ne placă acel gen de propovăduire a Cuvântului care „gâdilă” plăcut urechea şi firea noastră. O glumiţă pe ici pe colo, ilustraţii cât de multe, care să facă predica interesantă, gesturi şi tonuri teatrale… cu alte cuvinte, nu merg la biserică pentru a mă hrăni spiritual, ci mai degrabă pentru a mă satisface cultural!

De aici, cu precădere, se trage „faima” multor predicatori pe care îi căutăm. Ne plac. Sau, îi căutăm pe unii pentru că am aflat despre impactul pe care l-au avut prin propovăduirea Cuvântului. Ciudat este însă că, aşa cum am constatat în repetate rânduri chiar în biserica noastră, păstori invitaţi, cu astfel de „renume”, la mulţi dintre ei justificat prin roadele propovăduirii lor, toată elocinţa lor n-a avut efect asupra unora pe care i-am găsit după luni de zile total neafectaţi de mesaj, deşi după încheierea serviciilor respective au fost dintre cei care au exclamat: „Doamne, ce predică nemaipomenită!”. În privinţa multora mă întreb şi azi: „ce o fi fost extraordinar pentru ei?”

Din nou, mă întreb, oare cum ar fi pentru acest gen de oameni selectivi în privinţa predicării să participe la servicii în cadrul cărora să se citească doar Cuvântul, fără explicaţii şi interpretări!

Vreau să fiu cât se poate de imparţial şi să subliniez că nu este indiferent felul în care este propovăduit Cuvântul. Contează, fără îndoială, şi oartoria, şi corectitudinea exprimării, dar… cel mai mult contează rămânerea în Cuvânt! Or, dacă ascultăm criticile care se aduc la adresa predicatorilor, este lesne de observat că, în cele mai multe cazuri ele se referă la propovăduitor şi abia în plan secundar la conţinutul propovăduirii.

Aş fi vrut să scriu mai mult pe marginea acestui subiect, dar cred că simpla „stârnire” la a ne (re)gândi poziţia pe care o adoptăm faţă de el este suficientă.

Şi, ca să nu închei cu sentimentul că tot ceea ce am scris este doar teorie, am să postez aici o predică a fratelui Liviu Olah, rostită acum mai bine de 30 de ani (mulţumesc fratelui Burcă şi cer iertare pentru calitatea înregistrării!). Vă rog să observaţi că, dacă ar fi să evaluăm după criteriile în baza cărora „judecăm” valoarea predicatorilor de astăzi, nu găsim nimic… spectaculos! Nimic mai mult decât Cuvânt şi explicare… (între altele, ridicarea tonului ne deranjează astăzi, nu?)

Şi totuşi, fratele Olah a fost „agentul” folosit de Dumnezeu pentru una dintre perioadele unei treziri spirituale cu totul deosebite!

De ce?

Să ne gândim puţin la întrebarea aceasta…

(sursa)