Conform Dicţionarului Explicativ al
Limbii române, raţiunea este facultatea omului de a cunoaşte, de a gândi
logic, de a înţelege şi de a sesiza sensul şi legăturile fenomenelor.
Tot după acelaşi Dicţionar, credinţa este
faptul de a crede adevărul unui lucru. Observaţi că acest dicţionar explică
credinţa printr-o tautologie: „credinţa este faptul de a crede”. Să nu-i
judecăm prea sever pe autorii acestui dicţionar: credinţa este un proces care
se petrece în interiorul gândirii noastre, care este dificil de definit în
câteva cuvinte. Dar chiar dacă nu este uşor de definit, fenomenul credinţei poate
fi analizat şi poate fi înţeles.
Credinţa începe ca o relaţie interumană:
părinţii îi spun copilului tot felul de lucruri, iar copilul îi crede, adică el
ia comunicările lor ca fiind adevărate. Copilul îi crede pe părinţii
lui. El crede că toate comunicările lor corespund realităţii. A crede
înseamnă a considera că există o concordanţă între comunicare şi realitatea
comunicată. Cele două corespund.
Vine vremea, însă, când copilul descoperă că
unele dintre comunicările pe care i le fac părinţii nu corespund realităţii,
ele nu sunt adevărate, ci sunt mincinoase. Copilul face cunoştinţă cu adevărul
şi cu minciuna.