„Să mă împac cu Dumnezeu? Dar ce, m-am certat vreodata cu El, ca să fie nevoie să mă împac?” îşi zice cine citeşte aceste cuvinte şi se mira de ele ca de ceva ciudat. Află însă că aceste cuvinte nu sunt ale unui om oarecare, ci chiar ale Apostolului Pavel. Şi nu este lucru prea greu să ne încredinţăm că, în adevar, omul este vrăjmaş lui Dumnezeu şi are nevoie de împăcare.
Să luăm de pilda doi oameni care se duşmănesc între ei şi vom vedea că aceeaşi stare de suflet pe care o are unul faţă de altul, o are şi omul faţă de Dumnezeu. Nu este aşa că cei ce se duşmănesc, nu se pot suferi unul pe altul şi nu vor să audă unul de altul? Ei bine, câţi oameni sunt bucuroşi să audă vorbindu-li-se de Dumnezeu? Intră nu în cârciumi, nu în cafenele, nu în temniţe, nu în casele de desfrâu, ci în case de oameni cumsecade şi începe să le vorbeşti despre Dumnezeu, şi vei vedea că o astfel de vorbire le este neplăcută, dacă nu chiar nesuferită.
„Ia lăsaţi-ne în pace cu astfel de lucruri!” vei auzi spunându-ţi-se în faţă. Ce arată aceasta? Vrăjmaşie faţă de Dumnezeu. Chiar tu cititorule, când ai luat în mână această foaie şi ai văzut pe ea numele lui Dumnezeu [NE. - unde a fost articolul publicat iniţial], poate ca ai simţit un fel de dezgust şi aproape să arunci foaia din mâna. Ei bine, dezgustul acesta nu vine decât de la vrăjmaşia inimii tale faţă de Dumnezeu.
Cine nu ştie apoi că vrăjmaşii se vorbesc de rău, se urăsc, se înjură şi se blestemă? Ei bine, aşa fac şi faţă de Dumnezeu. Câţi nu-şi râd de numele Lui, câţi nu fac glume proaste pe socoteala Lui, câţi nu-L înjură în chipul cel mai murdar, fără pic de ruşine sau de teamă!
Se ştie iarăşi că omul certat cu alţii, când dă de vreun necaz sau de vreo pagubă, se duce cu gândul la vreunul din duşmanii săi şi zice: „Asta numai cutare mi-a făcut-o”. Tot aşa se întâmplă şi faţă de Dumnezeu. Că de la El are viaţa, mişcarea, suflarea, hrana şi toate, la aceasta omul nu se gândeşte şi nici nu-i multumeşte; cum vine însă un rău sau un necaz peste el, îl şi pune pe seama lui Dumnezeu. ,,Nu ştiu ce-o fi având Dumnezeu cu mine de mi-a dat boala asta!” auzi din gura câte unui bolnav. „Cu ce-oi fi greşit eu lui Dumnezeu de mi-a luat copilul?” zice câte un tată sau câte-o mamă. „Ah, de-aş putea să ajung până la Dumnezeu, cu toporul aş da în El!” zicea odată o doamnă după înmormântarea băiatului ei. Nu sunt acestea dovezi ca omul este vrăjmaş lui Dumnezeu?
Omul urăşte pe Dumnezeu şi din pricina că Dumnezeu nu-i împlineşte voile. Este întocmai ca acei copii răi care prind necaz pe părinţii lor, fiindcă nu le dau bani şi nu-i lasă să-şi facă de cap. Nu de mult, se citea în ziare ca un băiat a înjunghiat pe mamă-sa, o femeie văduvă şi săracă: pentru că nu-i dadea bani ca să petreacă. ,,Dacă Dumnezeu ar fi asa cum se spune”, zicea odata o bolnavă, „mi-ar lua durerile astea şi nu mai m-ar chinui atâta!”. Alţii spun: „Dacă Dumnezeu este bun, de ce nu mă scoate şi pe mine din greutăţile în care mă aflu, de ce nu-mi da si mie un bărbat, o casă, un serviciu bun?…”.
Pe unii, gândul că este Dumnezeu îi stinghereşte până într-atâta că mult s-ar bucura dacă li s-ar putea dovedi că nu este Dumnezeu. De ce au atâta căutare cărţile care spun că nu este Dumnezeu?
În chip şi mai izbitor, vrăjmaşia omului faţă de Dumnezeu se arată în faptul că omul trăieşte în păcat, adică împotriva voii lui Dumnezeu; şi de câte ori păcătuieşte, de atâtea ori pare a zice cu aceasta lui Dumnezeu: ,,Nu vreau să ştiu de Tine! Nu vreau să ascult de Tine! Nu-mi pasă de Tine!”. Păcatul desparte pe om de Dumnezeu şi câtă vreme omul trăieşte în păcat, pace cu Dumnezeu nu poate avea.
Vrăjmaşia omului faţă de Dumnezeu şi-a ajuns culmea în omorârea Domnului Iisus Hristos. El venise pe pământ ca să mântuiască pe oameni. A dus o viaţă fără păcat şi mergea din loc în loc, făcând bine. Totuşi, ce ură grozavă s-a dezlănţuit împotriva Lui! Oamenii au ajuns până acolo ca au ales mai bine pe Baraba, tâlharul, iar pentru Domnul Hristos n-au avut decât strigatul: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”.
Iată starea inimii omului faţă de Dumnezeu.
Şi Dumnezeu ce face? El face să răsară soarele şi tot El dă ploaie pe pământ. „El face să crească iarba pentru vite şi verdeţuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea hrană”. Ba, mai mult. El a dat pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Este scris: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). El ar fi putut să piardă tot neamul omenesc, dar a ales mai bine să-l mântuiască. Din aceasta pricina a trimis în lume pe Fiul Său, pe Domnul Iisus Hristos, care a luat asupra Sa toată povara nelegiuirilor noastre şi a murit pe crucea de pe Golgota în locul nostru.
Ispăşind astfel toate pacatele noastre, El ne-a împăcat cu Tatăl. De aceea Apostolul Pavel scrie: „Pe voi care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte” (Coloseni 1,21-22). O pildă ne va lămuri cum trebuie să înţelegem aceasta.
Doi părinţi aveau un băiat, care, de la o vreme a început să meargă pe căi rele. Toate sfaturile, mustrările şi pedepsele tatălui n-au ajutat la nimic. În cele din urmă, tatăl l-a alungat de acasa. Însă mama a păstrat legatura cu el prin scrisori. Într-o vreme, mama s-a îmbolnăvit greu. Văzând că i s-apropie sfârşitul, doctorul a spus că i se poate împlini orice dorinţă. Atunci soţul a întrebat-o dacă nu are vreo dorinţă pe inimă. – ,,Da, am una” zise bolnava. – „Care?”. – ,,Să-mi mai vad odată băiatul.” – „Atunci, cheamă-l!” – „Nu, cheamă-l tu!” Şi tatăl dădu telegrama aceasta: „Vino numaidecât! Mama ta e pe moarte”. Cum primi telegrama, băiatul şi porni spre casa. Când fu la uşa, nici nu mai bătu, ci intra buzna în odaia unde ştia că zace mama lui. Acolo găsi pe tatăl său veghind la căpătâiul ei. Când se văzură toţi trei, rămăseră muţi câteva clipe. Făcând cele din urmă sforţări, mama se ridica în sus, lua cu o mână mâna soţului ei şi cu alta pe a băiatului ei şi le împreună. Apoi căzu pe perna şi muri. Atunci fiul nu se mai putu stăpâni şi, izbucnind în plâns, zise către tatăl său: „Tata, iartă-mă!”. Tatăl îl iertă şi-l îmbrăţisă plângând. Moartea mamei a împăcat pe fiu cu tatăl.
Acest lucru l-a făcut şi Domnul Iisus Hristos, când a murit pe cruce în locul nostru, pentru păcatele noastre. Moartea Lui a făcut pace între om şi Dumnezeu. De aceasta pace are parte oricine îşi cunoaste cu durere starea de vrăjmaşie şi de neascultare faţă de Dumnezeu, o osândeşte ca pe un lucru îngrozitor şi doreşte din tot sufletul să iasă din ea. Unui astfel de om căit, i se vesteşte că împăcarea s-a făcut atunci când Domnul Hristos a murit pe cruce pentru noi, căci păcatele fiind ispăşite prin moartea Lui, avem pace cu Dumnezeu, dacă noi credem lucrul acesta. Cine crede în ce a făcut Domnul Iisus pentru noi, ia în dar iertarea şi este astfel mântuit şi împăcat cu Dumnezeu.
Într-un astfel de suflet, în locul vrăjmaşiei, vine dragostea de Dumnezeu şi ascultarea. Cine însă nu-şi cunoaşte nici vrăjmaşia inimii faţă de Dumnezeu şi nici ce a făcut Domnul Iisus ca să ne împace cu Dumnezeu, acela rămâne mai departe în starea de vrăjmaşie şi de păcat; dar îşi va plânge amar aceasta stare o întreagă veşnicie în locul de chin.
Ce neghiobie! Acest vierme de pe pământ pe care-l calci în drum cu piciorul şi l-ai omorât, această molie pe care o strângi puţin între degete şi nu mai este – şi aşa este omul – să se semeţească până acolo încât să fie vrăjmaş lui Dumnezeu! Împotriva cui vii să lupţi tu, omule? Pe cine dispreţuieşti tu? Pe cine urăşti tu? Cui îi eşti tu vrăjmaş?
Dar tu, iubite cititor? Eşti tu împăcat cu Dumnezeu? Ai primit tu Jertfa de pe Golgota ca făcută pentru tine? Ai pace cu Dumnezeu?
Prin neascultarea ta, prin nepăsarea ta, prin multele tale păcate, ţi-ai dat pe faţă vrăjmaşia ta faţă de Dumnezeu. Acum ce ai de gând să faci? Vrei să rămâi mai departe în starea ta de vrăjmaşie şi să pieri pe veci? Sau vrei să te opreşti şi să începi o viaţă nouă?
Daca ai fi fost pedepsit dupa păcatele tale, de mult ai fi fost în locul de chin. Dumnezeu a avut însă milă de tine şi nu te-a lăsat să pieri. Înţelege că această milă şi răbdare arătată faţă de tine este spre binele tău. Opreşte-te deci de pe calea pe care mergi şi preţuieste dragostea lui Dumnezeu arătată în moartea pe cruce a Domnului Hristos! Ia iertarea pe care ţi-o dă în dar şi iubind pe Cel ce te-a iubit El mai întâi, urmează Lui, ascultând în totul de El!
Apostolul Pavel scrie aceste cuvinte pe care nu trebuie să le uităm niciodată: „Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin Iisus Hristos… Noi dar ca nişte trimişi împuterniciţi ai lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu însuşi v-ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte în numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5,18-20).
Şfârseşte deci cu vrăjmaşia faţă de El! Pune capăt nepăsării! Ia lucrurile în serios şi nu te mai lăsa purtat de gândiri uşuratice! Pentru sângele care a curs pe crucea Golgotei pentru tine, El este gata să te primească, să te ierte şi să facă din tine un om nou; iar aceasta, chiar de astazi, chiar de acum.
Citeşte şi reciteşte aceste rânduri, până ce adevărul cuprins în ele va pătrunde în inima ta şi te vei îngrozi de starea de vrăjmaş lui Dumnezeu; apoi, îndreptându-ţi privirile spre jertfa de pe Golgota a Domnului Hristos, vei afla în ea împăcarea ta cu Dumnezeu; după aceea, ca om iertat şi împăcat cu Dumnezeu, porneşte pe o cale nouă, în care El să-ţi fie mereu viu în suflet şi în faţa ochilor tăi, pentru ca de El să asculţi în gând, în vorbă şi în faptă.
Aşa ajungi un om nou şi ai parte de fericirea celor ce au pace cu Dumnezeu.
